Miercuri seară, pe 8 septembrie 2004, la 20:00 plecam de acasă către Gara de Nord. În jurul orei 21:00 eram în gară în echipă completă: eu, Daniel şi Dorin. La 21:45 plecam cu acceleratul spre Tălmaciu. La 02:55 coboram în Tălmaciu şi ne puneam pe aşteptat personalul ( de 03:45) care ne-a lăsat puţin puţin după ora 04:00 pe peronul gării Turnu Roşu. Odată ajunşi în Turnu Roşu am început căutarea marcajului... Ne bazam pe câteva informaţii legate de străzile care urmau să ne scoată din localitate. După câteva căutări şi enervări am ajuns pe drumul cel bun. Era aproximativ ora 04:30... Am ieşit din Turnu Roşu încă pe întuneric. Primii 5 km au fost pe drum forestier şi i-am parcurs la lumina frontalelor. La 06:30 eram la indicatorul <Chica Pietrelor 2,5 ore>. La 07:25 eram la indicatorul (vezi fotografia) <Chica Pietrelor 2 ore>. Cam slab timpul pe bucata asta... oboseala pe care speram că am lăsat-o acasă şi-a spus cuvântul...

Aproape de capătul drumului forestier am lăsat în stânga sus, într-o poiană, Mânăstirea Turnu Roşu. Se pare că aici este posibilă camparea... Ca să eviţi oboseala unei nopţi petrecute pe tren cred că este o soluţie faină pentru finalul primei zile în condiţiile ajungerii în Turnu Roşu în jurul orei prânzului...

Am continuat o bucată de timp prin pădure, pe potecă, tot la lumina frontalelor. Pe cer erau câţiva nori din care, din când în când, începeau să cadă picaturi. Când s-a luminat ne-am dat seama că ne mişcăm prin ceaţă destul de densă. Dorin era tot timpul în faţă aşa că nu ne-am bătut capul cu găsirea marcajului, îl găsea Dorin. Aproape de creasta principală am tăiat o ultimă poiană. Aici am avut puţină vizibilitate, suficient să observăm că vom intra din nou în ceaţă odată ajunşi în creastă.

În creastă au apărut noi probleme. Era ceaţă, era frig, vântul bătea puternic dinspre nord. După aprecierea lui Dorin vântul bătea cu sub 70 km/oră. Suficient să mă dezechilibreze de atât de multe ori încât am cedat. La un moment dat am apreciat eu că este mai bine să ne întoarcem. Practic devenise un coşmar înaintarea atunci când ne aflam în partea nordică a crestei. Vântul era extrem de incomod. Doar pe feţele sudice vântul ne lăsa în pace sau scădea în intensitate.

Dorin a apreciat că putem pune cortul sub creastă, undeva în zona sudică. Am coborât, am scos cortul, eu nu mai eram bun de aproape nimic (doar că ţineam să nu le ia vântul husele din care se scoteau elementele cortului), am constatat că e imposibil de montat cortul cu aşa vânt, am strâns (oarecum în dezordine) totul, am lăsat în iarbă unul dintre cuiele de fixare a cortului; eu speram că ne vom întoarce spre Turnu Roşu... Când am constatat că Dorin ne conduce tot în sus am cedat nervos... Nu înţelegeam de ce mergem înainte. Singura scăpare mi se părea înapoi. Faţa mi-o simţeam îngheţată, rucsacul avea tendinţa să-mi cadă de pe umeri, mă dezechilibra vântul din ce în ce mai des, mâinile îngheţau şi ele (chiar dacă îmi pusesem mănuşi şi trăsesem peste mâini hanoracul şi geaca), simţeam nevoia să stau jos pentru ca vântul să nu mă mai lovească. Simţeam nevoia să îmbrac a doua pereche de pantaloni dar mă temeam să descalţ bocancii. Mă temeam că nu-i voi putea încălţa la loc. Treningul nu-l puteam îmbrăca fără să descalţ bocancii... situaţie fără ieşire... Norocul meu a fost că Dorin a avut o pereche de pantaloni care i-am putut îmbrăca peste bocanci. Nu mă mai simţeam în stare să fac un pas pe vântul acela... Dorin mi-a spus să mă ţin de rucsacul lui, Daniel a rămas în urma mea şi am mers înainte împiedicându-mă des. Peste puţin timp am ajuns la nişte indicatoare ruginite... în stânga pornea poteca către fosta cabană Suru. Am luat-o în jos, vântul a scăzut în intensitate, am ieşit din ceaţă, era mult mai bine! Alegerea lui Dorin (să mergem înainte) s-a dovedit bună! Mergând extrem de încet am ajuns la refugiul Suru (anexa fostei cabane). Între timp, Daniel şi Dorin au mai încercat odată să pună cortul dar nu au reuşit datorită îngustimii locului în care încercau. Eu mă aşezasem pe o piatră şi aproape adormisem pe când încercau ei să pună cortul. După încercarea nereuşită de a pune cortul Dorin a luat-o înainte spre refugiu. Daniel a rămas cu mine. Am ajuns amândoi jos. Dorin ne-a spus că suntem singuri în refugiu, am mâncat, am întins sacii de dormit, ne-am închis în refugiu şi am adormit. Am dormit, cu câteva scurte întreruperi, 14 ore...

Vineri 10 septembrie, pe la 07:30, ne-am trezit. Am constatat că ciobanii care trecuseră pe la 19:00 prin zonă au furat tricoul pe care Dorin îl lăsase afară, la uscat. Bine că eram încuiaţi în refugiu, altfel cine ştie ce se mai putea întâmpla. La trezire Dorin ne-a atras atenţia că bagajele ne-au fost vizitate de şoareci. Căutând pagubele am văzut că Dorin avea o pungă de lipie începută de şoareci iar noi aveam caşcavalul început... Am aruncat lipia şi caşcavalul, ne-am făcut rucsacii şi am ieşit afară. După ceva discuţii a rămas stabilit că începem coborârea spre Sebeş- Olt. Începem coborârea... La indicatorul <refugiul Suru 1 oră> ne schimbăm direcţia iniţială. Facem dreapta pe triunghi albastru, urma ca în 3 ore să ajungem la Poiana Neamţului. După o coborâre destul de rapidă, scurtând de câteva ori serpentinele potecii prost marcate cu triunghi albastru am ajuns la drum forestier. Deasupra drumului, pe partea cealaltă faţă de direcţia din care venisem noi, era un indicator cu două săgeţi, ambele cu triunghi albastru. Noi căutam cruce roşie de Poiana Neamţului... Aşa că am început urcarea pe drum având în vedere că pe coborâre era marcaj TA. S-a dovedit o alegere greşită... Tot greşeală ar fi fost şi dacă am fi urcat poteca pornită pe culme din dreptul indicatorului... Până la urmă, văzând că nu apare cabana Poiana Nemţului şi că drumul, cu toate ramificaţiile sale, se înfundă, am hotărât să ne întoarcem... Uitându-ne pe hartă, am observat că drumul de Poiana Neamţului mergea în dreapta dar pleca de mult mai jos... Noi căutam poteca la capătul cel mai de sus al drumului forestier... După 4 ore de bălăurit am renunţat să mai urcăm la Poiana Neamţului atunci când am ajuns la ramificaţia respectivă; mai aveam 4 km până la Poiana Neamţului şi încă vreo două ore de aici până la cabana Bârcaciu unde speram să putem pune cortul. Continuând spre Avrig am lăsat în dreapta cabana Sărătura Cerbului apoi am lăsat în stânga cabana Ghiocelul. Când treceam noi tocmai ieşea de la cabana Ghiocelul o supermaşină care ne-a claxonat... Şoferul ne-a luat până la intrarea în Avrig scutindu-ne de ultimii kilometri de mers pe jos. A fost exact ce ne-a trebuit! Eram deja obosiţi... Din Avrig, privind spre creasta Făgăraşului, am constatat că era în cea mai mare parte eliberată de nori... S-ar fi putut face o nouă tentativă... Am renunţat din nou... Poate a fost ultima tură pe munte de anul acesta... Din Avrig am luat la 17:20 microbuz C&I de Bucureşti. Până la Braşov am stat în picioare. După Braşov am stat jos... La 11 noaptea eram în autogară, la miezul nopţii eram deja acasă. Cam asta a fost...

Le mulţumesc celor care mi-au oferit informaţii, ghiduri, harţi despre drumul pe care intenţionam să îl parcurg! Voi păstra mesajele pentru următoarea tentativă, probabil în prima săptămână din august 2005. Am impresia că acum am cedat prea repede... Totuşi, vântul din creastă m-a speriat suficient de tare încât să mă retrag. După cum îmi scria cineva anul trecut, după ce am ratat urcarea pe Moldoveanu, Făgăraşul mă aşteaptă tot acolo şi anul viitor! Sper să fiu atunci mai bine pregătit!

Toate bune!

Ady Negoiţă