Ioana, dacă nimereşti prin pagina asta şi vezi ceva ce nu trebuia publicat te rog să îmi transmiţi.
Ţin minte că mi-ai dat acordul să public poveştile astea, sper să nu mă înşel... Dacă
am greşit cu ceva îmi cer scuze şi promit să şterg bucăţile pe care mi le vei menţiona
tu imediat ce voi primi sesizarea.
Ady
Buna. Aveam impresia ca sunt unul din cei mai anormali oameni de pe planeta, insa in ultima vreme am fost dezamagita
:-) descoperind ca nu sunt unicat. Hai sa vedem ce m-ai mai intrebat...urs. Mda. Prima mea intalnire cu usrul s-a petrecut
cand aveam cam 12 ani. M-a luat unchiul meu la o vanatoare, pe undeva pe langa Cluj, insa nu a tinut cont de faptul
ca nu eram deloc un copil linistit si usor de manuit. Dupa doua ore m-am plictisit foarte tare, nu era nimic interesant
in goana pe care o faceau ei, asa ca am devit putin de la traseul lor. Mi s-a strigat din urma sa nu ma indepartez mai
mult de 100 de metri si sa nu cumva sa ma apropii de tufele de zmeura. Insa exact alea ma interesau pe mine, asa ca am
zis da si am facut exact pe dos. Si cum mancam eu fericita ca nu-mi spune nimeni sa nu pap fructe nespalate, am vazut ca
un tufis se misca si in fata mae a aparut un cap foarte maro si, mi s-a parut mie atunci, dotat cu foarte multi dinti.
Nu stiu cine s-a speriat mai tare, pentru ca dupa aceea am aflat ca era un biet ursulet in varsta de 5 luni, foarte pasnic si
foarte prietenos. Cert este ca, pentru prima si ultima oara in viata am reusit sa ma catar intr-un copac destul de inalt,
fara ajutor, pentru ca ursuletul era intr-adevar sociabil si ar fi vrut sa faca cunostinta cu mine. Si de acolo am zbierat
pana au venit sa ma dea jos. ursul ramasese la baza si se uita nedumerit. probabil dorea sa stie ce am patit si, eventual,
sa ma ajute :-). Avea o privire foarte compatimitoare. Am facut dupa aceea cunostinta cu el, l-am mangaiat si am aflat,
tot atunci, ca ursul nu ataca niciodata omul decat daca este provocat, daca e o ursoaica ce isi apara puii, sau daca
este extrem de flamand. Deci, nu mi-e frica de urs. Asta nu inseamna ca mi-as dori sa ma intalnesc cu un brun carpatin
pe teritoriul lui. In schimb mi-e frica de lup. De fapt, teama combinata cu foarte multa curiozitate, pentru ca ii iubesc
mult, mi se par niste animale extraordinare. si cu ei am avut niste experiente care acum ma amuza, insa atunci...O sa-ti
povestesc alta data. Chestia cu timpul de urcat: depinde foarte mult de ce greutate car, de vreme si de cum ma simt. Mi
s-a intamplat si mie, ultima oara, sa fac un traseu de 6 ore in 9, insa nu vreau sa-mi mai amintesc. A fost groaznic. Dupa
urcarea pe Omu, care a decurs bine, a trebuit (inevitabil :-) )sa si coboram. Batea foarte tare vantul si asta ne-a
facut sa intarziem pe drum, pentru ca a fost nevoie, mai ales pe sub Cerdac, sa ne oprim destul de des si sa ne lasam la pamant,
ca sa nu ajungem in vale mai repede ca parapanta. Asa ca ma ajuns in Babe la 5 minute dupa ce plecase ultima telecabina
si a trebuit sa o luam la pas, prin Piatra Arsa. Din nou, in afara de zapada semi-topita, care ne obosea si de vant,
totul a fost in regula pana am ajuns la ultima parte, cea de padure. Era foarte multa gheata si aveam senzatia ca o sa plece
cararea cu mine. Ti-am spus deja ca daca am gol in stanga sau dreapta pierd controlul...nu, nu ti-am spus, cel putin nu
in ultimul mail. Iti spusesem in cele pe care nu am apucat sa le scriu pana la capat. Asa ca pe prima parte a drumului
am fost dusa de mana, pentru ca mergeam destul de incet (nici bocancii nu prea tineau cu mine, imi scapa piciorul cand
mi-era lumea mai draga)si pe urmatoarea am facut-o singura. insa, de frica, nu tineam picioarele drepte si ezitam la fiecare
pas. Drept care febra musculara s-a declansat foarte repede, la un moment dat abia mai puteam merge, a trebuit sa fac
un efort foarte mare de vointa sa nu ma opresc in mijlocul cararii si sa spun ca nu merg mai departe. La asta se adauga
frica din ce in ce mai puternica, pentru ca, fiindu-mi greu sa merg, nu stiam daca nu o sa alunec la vale. A fost groaznic
si drumul, din cauza mea, adurat foarte mult. Aveam senzatia ca nu o sa se mai termine. Au ramas cu mine doi oameni
din grup, insa chiar nu aveau cum sa ma ajute. Au vrut la un momnet dat sa-mi ia rucsacul, insa pe ala nu-l dau nici daca sunt
pe moarte. Asa ca mi se poate intampla si mie sa merg ca melcul. Pot sa-ti spun ca acum mi-e tare rusine ca nu am rezistat
si ca din cauza mea au mers si ei incet. Trebuie sa te dezamagesc, sunt foarte obsedata. De
munte, de locuri frumoase, de chitara, de animale, de carti si de foarte multe alte lucruri. Cam atat, deocamdata. Vorbim
putin mai tarziu. Pa. Ioana
I'm back! Am stat ieri toata ziua pe langa noul administrator, drept care calculatorul meu a fost primul
instalat si reconectat. O sa-l intreb ce rost are butonul de care zici tu, pentru ca nici eu nu stiu. Oricum, nu ma prea
pricep la calculatoare, desi mi-ar fi placut foarte mult sa invat programare si webdesign. Insa acuma cred ca e prea tarziu. eu
am avut alta exoerienta "interesanta" in "La verdeata". Am mers cu taticul meu, pe la 14 ani si, pentru ca, asa cum iti
spuneam, sunt o fiinta foarte agitata, m-am trezit dimineata inaintea lor ca sa vad rasaritul. Doar c, dupa ce l-am
vazut, mi s-a facut somn si m-am gandit ca cel mai bun loc in care pot face nani sunt stancile incalzite de soare. M-a
trezit taica-meu, tipand la mine sa nu ma misc, pentru ca ma privea drept in ochi o vipera. Nu stiam pe vremea aia ca si
lor le plac stancile calde. Si tot acolo am vazut pentru prima oara o capra neagra. Spre rusinea mea, nu mai stiu sa
ajung acolo, iar cei din grupul meu aveau alte zone preferate. O sa-ti povestesc si cum a fost cu lupul. De fapt, cu lupii.
Am avut de doua ori intalniri de gradul III cu ei. Prima oara, aveam cam 16 ani,era in februarie. Eram in Muntii Rodnei,
la o stana, si am aflat ca au iesit la plimbare puiutii de lup. Si pentru ca imi doresc foarte mult unul, am incercat
sa-i conving pe cei de acolo sa ma suca sa-i vad, macar de departe. Au refuzat, logic, mi-au spus si mie sa stau cuminte,
mi-au spus ca haita este foarte violenta cand au bebe mici de crescut si ca ii apara chiar si cu pretul vietii, etc. Asa
cum ti-am spus deja, sunt curioasa, agitata, in plus, imi place foarte mult sa studiez animalele in mediul lor natural
si iubesc foarte mult lupii. Asa ca am prins un moment cand nu ma supraveghea nimeni si am plecat. Luparia era undeva
intr-o vale destul de abrupta si de ingusta. I-am gasit destul de usor. Probabil iesisera sa ia aer, sau se pregateau de
vanatoare. Erau cam 10 lupi maturi si 6 pui. Cei mari stateau un cerc, puiutii se muscau unul pe altul in mijloc. Cand
m-au vazut (eram cam la 100 de m, si acum ma intreb cum de m-au lasat sa ma apropii atat de mult), cel mai mare din ei, probabil
seful, s-a ridicat si a pornit incet spre mine. M-am oprit, insa nu m-am intors. Parea destul de inofensiv. Am mai facut
doi-trei pasi, moment in care s-au mai ridicat doi.Cand am vazut ca vor sa facem cunostinta :-), am luat-o usor, inapoi,
initial cu spatele, apoi am facut stanga imprejur si am grabit pasul. Ei, dupa mine. Bafta mea a fost ca am apucat sa
ies din vale inaintea lor, pentru ca nu fugeau prea convinsi, cred ca mai mult doreau sa ma sperie. Si a urmat o goana
foarte frumoasa, nu stiu cum de nu am cazut, pentru ca zapada era inghetata si eu alunecam si nu stiu de ce nu m-au
atacat, Puri si simplu au alergat pe langa mine, seful in stanga, la o distanta de aprox. 20-30m. M-au condus pana am ajuns aproape
de stana. Grupul dejea se pregatea sa vina dupa mine. Se intrebau daca sa ia si farasul cu ei, ca sa aiba cu ce aduna resturile
:-). Pot sa-ti spun ca am alergat atunci ca la 100m garduri. nu mi-a mai reusit niciodata performanta asta. nici ciobanii,
nici cabanierii, nici vanatorii, nici unul din cei pe care, de atunci, i-am tot intrebat, nu mi-a putut explica de ce
nu m-au atacat. Inclin acum sa cred, stiind mai multe despre ei, ca si-au dat seama ca nu reprezint un pericol real si, cel
mai important, ca nu mi-e teama. Pentru ca atunci, pe moment, nu mi-a fost. Eram mai mult amuzata si ma gandeam ca nu trebuie
sa cad. Spaima a venit dupa. O sa-ti povestesc si cealalta intamplare, insa mai tarziu. Si povestea aceea e destul de
lunga si nu are nici un haz daca nu-ti relatez cap-coada ce s-a intamplat. Daca ti se pare interesanta, poti sa o "publici",
nu ma deranjeaza, insa zi-mi si mie, ca sa-ti trimit o forma ceva mai ...litarara. Voiam sa te intreb ceva: mergi cumva
in seara asta la concertul Jethro Tull?Eu da. Si am aflat ca in iulie, pe 11, vine Joan Baez. Excursia, daca poate fi
numita asa, am facut-o, intr-adevar, in primavara asta, de pe 22 pana pe 25 martie. Cant la chitara de la 10 ani, dar
nu te astepta la cine stie ce. nu am facut niciodata cursuri. Am invatat sa cant de la parintii mei. Mama a facul liceul
de muzica, iar tata a fost fondatorul primului grup folk din Romania. Imi plac toate animalele cu mici exceptii. Iubesc
foarte mult cainii si la intrebare pot sa-ti raspund intr-un singur fel: acum doua zile am vazut, in metrou, un cutu
mic si foarte trist, care incerca sa gaseasca pe cineva care sa-l ia acasa. Era foarte murdar si simpatic. Daca nu as sta
in gazda, probabil acum ar fi al meu. Atata doar ca mi-e tare frica de caini. (...)
Carti... foarte multe genuri. Imi place sf-ul, imi plac scriitorii englezi...o sa-ti spun cateva din
cartile mele preferate, e mai simplu asa: "Portretul lui Dorian Gray"(O. Wilde), "Vitelul de aur" si "12 scaune" (Ilf
si Petrov), tot ce a scris Jerome K. Jerome, Saki, "Fundatia", "Ultima noapte de dragoste...", "La Medeleni", "Ciresarii", "Quo
Vadis", si vad ca nici asa nu-i mai simplu, cred ca as depasi 40 de titluri daca as continua. Cam atat, deocamdata.
Astept sa vad ce mai zici tu. Eu nu o sa stau azi foarte mult, plec pe la 4. Ioana
